Zi de zi

lumea – întreaga lume-n autobuz,
strivită de sine pe scaune şi-n picioare
iar eu râdeam.
ploaie peste mine, peste ochii fierbinţi,
şi-n gura deschisă strâng fericirea
– aceasta e libertatea –
nu mă urc, nu, nu acum,
şi-n pumnul strâns ascund cuvinte
ce le presar arareori câte unul, câte două,
prin lumina asta surdă;
ridic capul, ploaie prin păr,
zgomot în ochi,
dar eu dansez învârtindu-mă fulger
aici, lângă 102 prea plin pentru mine
sau pentru fericirea pe care o ţin închisă în rucsac.
nu ploaia e de vină, nicidecum
căci acolo e groapa, aici e lumina,
şi lumea de la un capăt la altul,
de la minus până la plus infinit,
de la cer până la pământ.
s-au închis uşile şi-am plecat
apoi: aceeaşi poveste.